De ce se scarpină câinele: pruritul (mâncărimea) la câine

Cu toții știm: câinele se scarpină din când în când. Mai ales în perioada de năpârlire, frecvența scărpinatului crește. Însă dacă acest lucru depășește nivelul normal și, în plus, acesta se linge și curăță mai mult, ar trebui să acordați urgent mai multă atenție și, cu ajutorul veterinarului, să aflați de ce se scarpină câinele. Mâncărimea poate afecta într-o mare măsură bunăstarea câinelui și poate reduce calitatea vieții. Uneori, mâncărimea este atât de severă, încât nici câinele și nici stăpânul său nu mai pot dormi.

Mâncărimea la câine se poate manifesta în mai multe moduri diferite. Adesea, proprietarul observă cum câinele se scarpină  pe diferite zone ale corpului, folosindu-și labele din față saupe cele din spate. Orice parte a corpului poate fi afectată de prurit. Scuturatul capului indică, de exemplu, mâncărime în zona urechilor. Mai mult, câinii își ling și rod labele sau picioarele, ori chiar spatele și crupa. Dacă în anumite zone ale corpului câinele abia ajunge sau nu ajunge deloc, le freacă de perete sau de covor pentru a-și potoli mâncărimea. În multe cazuri, însă, nu este doar mâncărime. Uneori, câinele se scarpină până îi dă sângele. Scărpinatul constant inflamează pielea și deschide calea pentru infectarea cu bacterii, ciuperci și alți agenți patogeni. O infecție a pielii intensifică mâncărimea, astfel că patrupedul este prins în cercul vicios al pruritului.

Din ce cauze se scarpină câinele?

Mâncărimea este unul dintre cele mai frecvente motive pentru a duce câinele la medicul veterinar. Există multe cauze și diferite boli care pot provoca prurit câinelui. Vi le prezentăm aici pe cele mai importante:

Se face o distincție între cauzele primare și cele secundare:

• cauzelor primare de mâncărime, aceasta există mai întâi și abia apoi apar modificări ale pielii.
• cauzele secundare arată mai întâi modificări ale pielii și apoi mâncărimi.
  

Puricii la câini

Infestarea cu purici este un motiv obișnuit de mâncărime la câini. Puricii se transmit de la animalele infestate sau prin stadiile de dezvoltare juvenilă ale puricilor în mediu (ex. loc de dormit sau mașină). Pruritul cauzat de infestarea cu purici apare mai ales pe spate și coadă, precum și pe abdomen, coapse interioare și gât. Hipersensibilizarea la alergeni la purici poate duce la dermatită alergică la purici (DAP) sau alergie la saliva de purici.

Alergia (alergie de contact, alergie la saliva de purice, alergie alimentară, alergie la mediu (atopie))

Diversele alergii pot cauza câinelui mâncărime ușoară până la mâncărime severă.

În cazul alergiei de contact, aproape orice alergen (plante, țesături sintetice) poate declanșa câinilor sensibili o reacție alergică în punctul de contact, adesea o zonă cu piele fără păr. Mâncărimea apare, de obicei, strict în zona de contact cu alergenul.

Alergia la saliva de purice sau Dermatita alergică la purici (DAP) este cea mai frecventă alergie la câini. Poate fi cauzată de orice specie de purici, dar mai ales de puricii de pisică mai puțin specifici gazdei (Ctenocephalides felis).  Alergenii din saliva de purici intră în corpul câinelui în timpul mușcăturii. Chiar și un număr mic de purici, uneori doar unul singur, poate declanșa o reacție alergică. Câinii afectați prezintă mâncărimi în special pe jumătatea din spate a corpului: pe spate, baza cozii, coadă, picioarele posterioare, dar si pe abdomen. În caz de mâncărime severă, câinele se scarpină sau mușcă atât de mult, încât este posibil ca, pe lângă mușcăturile de purice, să apară și modificări ale pielii, de ex. așa-numitele „hot spots”. Pentru că aceste zone ale pielii ajung să fie adesea infectate cu bacterii sau ciuperci, această infecție cauzează mâncărimi suplimentare (așa-numita infecție secundară).

Atopia este o alergie la alergenii de mediu, cum ar fi polenul, ierburile, acarienii de praf sau mucegaiul. Pruritul este de obicei sezonier, de exemplu în perioada de polenizare. Alergenii intră în corpul câinelui prin piele. În atopie, locurile afectate de mâncărime sunt fața și labele, extremitățile, abdomenul și interiorul coapselor, dar și urechile sunt adesea afectate. Ca și în cazul DAP, scărpinatul constant sporește senzația de mâncărime, ceea ce duce la modificări ale pielii cu infecții secundare.

Alergia alimentară la câine presupune o reacție alergică la o componentă (proteină) din hrană. Este a treia cea mai frecventă alergie la câini după DAP și atopie. Factorul declanșator este, de obicei, un aliment care a fost administrat câinelui pe o perioadă lungă de timp. Alergenii intră în corpul câinelui prin intestin. Alergenii alimentari sunt molecule proteice mari. Carnea de vită, laptele și produsele lactate, ouăle, carnea de pui, grâul, peștele și soia se numără printre alergeni. Contrar a ceea ce se crede, cerealele nu sunt un declanșator de alergie în sine, proteina de grâu sau o altă proteină de cereale poate, în cazuri rare, să provoace o alergie. Cu toate acestea, declanșatorii menționați nu au un efect alergen mai pronunțat decât alte substanțe, ci câinii intră pur și simplu cel mai des în contact cu ei. Zonele de pe corp afectate de prurit sunt similare cu cele afectate de atopie, nu sunt tipice alergiei alimentare. Mâncărimea apare, de obicei, la 4 până la 24 de ore dupa contactul cu alergenul si afectează cel mai adesea fața, urechile, labele, axilele și zona interioară a coapsei.

Infecția fungică (Dermatofite)

Infecțiile cu Microsporum canis sau, mai rar, Trichophyton mentagrophytes pot fi motivele pentru care câinele se scarpină. Infecțiile fungice la câini sunt rare, de obicei numai în cazuri de imunosupresie, îngrijire deficientă sau contact apropiat cu un animal infectat. Transmisia are loc prin sporii fungici din mediul înconjurător, care sunt extrem de rezistenți, sau prin părul infectat. Mâncărimea apare în punctele de contact cu părul infectat sau, în cazul Trichophyton mentagrophytes, în punctele de contact direct cu solul, cum ar fi fața și picioarele sau labele.

Printre cauzele secundare ale mâncărimii se numără, în principal, boli sistemice, în care sistemul imunitar este slăbit.

Unele boli precum hipotiroidismul, boala Cushing (hiperadrenocorticism) sau boli autoimune provoacă diverse modificări ale pielii și blănii. Acestea se dezvoltă din cauza deficiențelor din stratul protector al pielii, slăbirii sistemului imunitar, încetinirii ciclului de creștere a părului, sau, în cazul bolii Cushing cu piele subțire și neelastică, din cauza supraproducției de cortizon. Aceste boli se manifestă inițial prin modificări ale pielii, fără mâncărime. Cu toate acestea, având în vedere modificările structurale ale pielii și suprimării sistemului imunitar, agenții infecțioși, cum ar fi bacteriile și ciupercile (Malassezia), au o contribuție facilă. Ei rămân pe pielea schimbată și provoacă o infecție. Aceste infecții sunt numite infecții secundare, deoarece „se bazează” pe o boală existentă. La rândul lor, ele provoacă mâncărime. Mâncărimea în aceste cazuri depinde de intensitatea infecției secundare.

Demodicoza

În cazul demodicozei, acarienii Demodex, ca și alți acarieni, se hrănesc cu lichid tisular și resturi celulare, dar își depozitează excrementele în propriile celule, ceea ce înseamnă că nu există nicio reacție alergică la câine. Modificările pielii cauzate de acarienii Demodex apar, de obicei, fără mâncărime. Mâncărimea este aproape exclusiv sub forma generalizată și apare numai după colonizarea pielii modificate de către bacterii și ciuperci, și este, prin urmare, secundară.

De ce se scarpină câinele? Diagnosticul mâncărimii

Pentru că există atât de multe cauze ale mâncărimii la câini, un istoric medical detaliat și un raport preliminar exact stau la baza unei abordări structurate a diagnosticului de către medicul veterinar. Semnalmentele și raportul preliminar oferă deja informații utile. Deosebit de importante sunt următoarele puncte:

• Semnalmente, asta înseamnă rasă, sex, vârstă, mărime și greutate
• Vârsta la începutul problemei legate de mâncărime
• Simptome asemănătoare la părinți și/sau frați
• Localizarea mâncărimii
• Caracterul sezonier
• Alte animale sau persoane din gospodărie afectate
• Tratare prealabilă: răspuns la terapia anterioară
• Prima dată a apărut mâncărimea sau mai întâi au apărut modificări ale pielii?

Pe baza acestor informații și după examinarea clinică, medicul veterinar poate începe diagnosticarea.

Ectoparaziții sunt cauze comune, în mare parte ușor de detectat, ale mâncărimii.

Examinarea pielii, părului și a pieptenelui pentru purici poate să scoată la iveală prezența unor paraziți. Dacă nu se reușește detectarea acestora și suspiciunea clinică este încă foarte mare, trebuie efectuată o terapie de diagnosticare, adică se administrează un agent împotriva parazitului suspectat și se așteaptă rezultatul.

Cu ajutorul unor proceduri citologice sau a unei antibiograme cu detectare de agenți patogeni, bacteriile și ciupercile pot fi identificate ca agenți patogeni. Aici este important să se determine cauza colonizării acestor agenți infecțioși.

Pentru infecțiile fungice (dermatofite) există, de asemenea, diferite metode de diagnostic. Examinarea cu lampa Wood este foarte simplă, în cazul pozitiv, se observă o fluorescență verde a axului părului. Totuși, acest lucru apare doar în infecțiile cu unele tulpini de Microspor­­­­­um canis, astfel încât un rezultat negativ nu indică faptul că nu există o ciupercă de piele.­­­­ De asemenea, se poate crea o cultură fungică.  Materialul pentru cultura fungică poate fi obținut din păr, piele sau prin metoda McKenzie (metoda periei de dinți).

În plus, este disponibil un test PCR pentru detectarea dermatofitelor, care este oferit de diferite laboratoare, unde părul și pielea sunt, de asemenea, utilizate ca material.

Diagnosticarea alergiei este o provocare mai dificilă. Din păcate, nu există teste simple și sigure care să ne spună despre ce alergie este vorba. Acest lucru înseamnă că doar procesarea structurată a alergiei poate fi utilizată pentru diagnostic. Diagnosticul de alergie de contact este adesea relativ simplu, pentru că mâncărimea apare local, după contactul cu un anumit material sau substanță.

Pentru celelalte alergii, este recomandat un așa-numit diagnostic de excludere, ceea ce înseamnă că alergiile se exclud pe rând. Se începe cu cea mai frecventă și mai ușor diagnostică alergie: alergia la saliva de purici. Utilizând pieptenele pentru purici se pot găsi purici sau excremente de purici. Dacă nu se găsesc purici, începeți terapia de diagnosticare timp de câteva săptămâni.

În cazul în care nu apare nicio îmbunătățire în urma tratamentului repetat și constant împotriva puricilor, trebuie să se ia în considerare alergia alimentară.
Câinele ar trebui să fie hrănit timp de cel puțin 6 săptămâni cu o sursă de proteine ​​și carbohidrați pe care nu a mai primit-o până acum. Organismul nu poate avea o reacție alergică la această hrană dacă nu a mai existat contact anterior cu ea. În acest timp, câinele nu trebuie să mănânce altceva, chiar și delicioasele gustări pot avea la bază excusiv aceeași sursă de proteine ​​și carbohidrați ca hrana. Dacă atât pruritul cât și alte simptome s-au ameliorat semnificativ în timpul dietei sau chiar au dispărut complet, hrana utilizată anterior trebuie administrată din nou. Aceasta se numește provocare. Numai dacă patrupedul reacționează din nou cu simptome, putem obține dovada prezenței unei alergii alimentare.

Dacă nu există nicio îmbunătățire în urma terapiei și dietei de excludere, suspiciunea de atopie este ridicată. În acest caz, se poate efectua un test intracutanat sau un test de alergie serologic pentru alergenii din mediu, pentru a determina alergenii declanșatori.

Dacă se suspectează o mâncărime secundară, ar trebui cercetată cauza de bază, cum ar fi afecțiunile hormonale, cu ajutorul testelor de sânge, inclusiv valori tiroidiene.

Tratarea mâncărimii câinelui

În caz de mâncărime extremă, este adesea necesar să se amelioreze rapid suferința câinelui cu medicamente, înainte sau în timpul diagnosticului. Acest lucru este posibil cu medicamente cu acțiune rapidă, precum glucocorticoizi sau oclacitinib, dar și cu terapie locală, de exemplu cu șampoane. Cu toate acestea, este absolut necesar să aflăm motivul exact pentru care se scarpină câinele, pentru a rezolva problema definitiv.

Pentru că ectoparaziții sunt adesea motivul pentru mâncărime, medicul veterinar trebuie să administreze un agent antiparazitar adecvat. Această terapie se realizează după depistarea paraziților respectivi sau în cazul unei suspiciuni ridicate. Alergia la saliva de purici este, de asemenea, tratată prin administrarea regulată a unui preparat contra puricilor și, dacă este necesar, prin medicamente pentru a reduce mâncărimea.

În funcție de severitatea bolii fungice, este necesară terapia locală cu unguente ori tinctură, sau terapia sistemică cu antifungice. Cu toate acestea, trebuie să se țină cont întotdeauna că dermatofitoza este o zoonoză, ceea ce înseamnă că și oamenii pot fi infectați. În cazul unei dermatofitoze pronunțate, poate fi necesar și un tratament de mediu. Dacă există o senzație de mâncărime severă, aceasta nu trebuie tratată cu glucocorticoizi, altfel boala fungică va evolua.

În cazul alergiei de contact se tratează mâncărimea și se evită alergenul. În plus, prin șamponarea punctului de contact în cauză cu preparate speciale, alergenul se poate dilua.

Dacă este vorba despre o alergie alimentară, vă recomandăm să evitați alergenii, adică hrăniți câinele cu o hrană cu ingrediente pe care câinele le tolerează bine și la care nu are reacții alergice.

Singura terapie „cauzală” a atopiei este hiposensibilizarea, o imunoterapie specifică alergenului, în care câinelui i se oferă în mod special și crescând concentrația alergenii la care reacționează. Scopul este stimularea sistemului imunitar al câinelui și obținerea unei toleranțe la alergenii care provoacă mâncărime.

Cu toate acestea, nu toți câinii răspund satisfăcător la această terapie. Terapia suplimentară cu medicamente antipruriginoase, cum ar fi cortizonul, antihistaminicele, ciclosporina sau oclacitinib este deseori necesară. Acizii grași esențiali pot ajuta, de asemenea, la reducerea mâncărimii. Un alt tratament pentru mâncărime în atopie a devenit recent posibil: tratamentul biologic cu anticorpi monoclonali. Până în prezent, acest tip de terapie pare a fi extrem de promițător și este, de asemenea, foarte bine tolerat.

Infecțiile secundare cu bacterii sau ciuperci pot fi tratate cu agenți terapeutici locali antibacterieni sau antifungici (șampoane, unguente, spray-uri etc.), sau cu antibiotice și antimicotice, în funcție de gravitatea lor. În plus, trebuie căutată și tratată întotdeauna boala cauzală.